La Gurescu

Încăpăţînat vreme de trei ani

Am vrut să merg la balet, poate că era cel mai bine. Dar am fost încăpăţînat şi am rămas. Oricum nu îmi veneau mie poantele acelea minuscule, cu un roz mult prea strălucitor, să fim serioşi, dă-le dracului. Dar am preferat să iau taurul de coarne şi uite aşa m-am pus în spatele lui, vreme de trei ani. I-am arătat numai un roşu aprins, cît să sară, plin de nervi, pînă să-mi provoace bătături în palmă. Şi uite aşa am stat cocoţat pînă acum, cînd trebuie să cobor.

Recunosc, nu-mi dau seama cînd au trecut cei trei ani de zile. Nici nu am vrut să îmi dau seama, am mers mereu pe ideea „am timp berechet”. Am avut timp berechet pînă cu o seară înainte de examen, cînd mi-am dat seama că nu mai ştiu cum e modulaţia în amplitudine şi din cîţi sateliţi era formată o constelaţie de tip GPS. Am avut timp berechet să merg după ştiri, cînd eram la Cuzanet, pînă cînd am pierdut primul subiect.

Şi tot m-am minţit aşa, iar uneori mi-am făcut minciuni bune, în care am crezut şi la care am ţinut. Timpul e foarte pervers cu noi de cele mai multe ori şi tot i-am căzut în plasă. Dar ştiţi ce? Mi-a plăcut. Serios, bravo mie că am fost naiv, bravo mie că mi-am făcut destinul cum am putut. Asta este, regrete am destule, nu mai am unde să le pun şi prefer să rămîn cu minciunile frumoase.

Domnilor profesori, să ştiţi că înainte de culcare nu-mi mărturisesc că sînt jurnalist, mai am de învăţat. Recunosc şi acest lucru şi-mi place să-mi spun că nu am tolba plină de învăţăminte, altfel nu aş mai avea nici un motiv să vin să vă văd, să vă mulţumesc, să spun că am avut prima deschidere de ziar.

Cei trei ani pe taurul ăsta nebun mi-au lăsat nişte bătături pe care, culmea, nu vreau să dispară. Mă doare spatele, dar cel mai mult mă doare că trebuie să mă dau jos. Mi-a plăcut agitaţia asta – uneri copilărească, alteori mult prea serioasă - şi am avut mereu un sprijin. Ba erau colegii, ba erau prietenii, dar acum, cînd cobor de pe taur, cine mă va ţine de mînă ca să nu mă împiedic?

Cît am ros eu pixul gîndindu-mă la proiecte şi prezentări, unde mai pui cafeaua băută noaptea sau berile la care îţi veneau cele mai bune idei? Da, mi-a plăcut şi acum îmi dau seama cît de frumos a fost de fapt. E ca la o cursă sportivă. Durează doar un minut, dar atunci îţi trec minte atîtea lucruri  şi atîtea şoapte îţivorbesc în ureche de ai impresia că nu ai să mai ajungi la final.

Şi ai ajuns. Ai trecut, îţi dai seama că nu a fost mare brînză. Ai vrea să o iei de la capăt, dar nu mai ai cale de întoarcere. Nu trebuie decît să înaintezi, să îţi pleci capul în faţa noastră şi în faţa trecutului şi să-ţi promiţi că vei merge înainte. Trebuie, corect? 

Gata, eu mă duc. Jurnalism, promoţia 2010, să lăsăm naibii taurul ăsta în pace, avem să ne luăm la ceartă cu toată presa pînă ne dă un loc de muncă. Eu am cîteva numere de telefon, tu de acolo, începe să suni poate ai noroc. Iar tu, din spate, vezi că s-a eliberat un loc la Adevărul. Toată lumea e prezentă? Repede că în curînd se închide şi ediţia.

Reumatism infantil

“Păi ce să fac. Uite că m-am aşezat şi eu puţin şi mă odihnesc, că tocmai ce m-am trezit”, îmi spunea mătuşa mea, în vîrsta de 70 şi ceva de ani, de fiecare dată cînd treceam pe la ea dimineaţa. Avea aceeaşi poziţie, iar, din cauza greutăţii prea mari, îşi purta tot corpul prin curte cu ajutorul unui baston şi la fiecare pas pe care-l făcea auzeam cîte un oftat, de parcă ar vrea să se întoarcă înapoi.

Din cauza problemelor cu inima şi diabetul, era foarte sensibilă şi la cele mai mici schimbări de temperatură. Unde mai pui şi reumatismul care-i chinuia genunchi că deodată o auzeam cum spunea „vai se schimbă vremea, să vezi de nu”.

Pe tanti Elena o vedeam ca pe acea persoană mai mereu suferind de ceva şi plîngîndu-se de orice, oricînd. Oboseala devenise pentru ea mai degrabă un mod de viaţă, din păcate. Nu că ar fi avut ea de ales, aşa a fost să fie. Şi din cauza asta parcă se ura pe ea însăşi din ce în ce mai mult,lucru care se răsfrîngea şi asupra celorlalţi din familie. Nemulţumită, supărată pe ceva anume, fără chef de viaţă, se închidea într-o carapace făcută parcă din toate bolile pe care le avea. Şi era teamă să facă mişcările fizice elementare, se ascundea de orice efort încercînd să-şi menajeze trupul şi, din păcate, fără să îşi dea seama, chiar şi sufletul.

Într-adevăr, afecţiunile de care suferea au făcut-o să fie aşa, însă de atunci oboseala am transformat-o ca pe o boală cronică pentru mine. N-am avut nici o boală care să mă ţină la pat mai mult de două zile, în spital nu am fost internat niciodată, n-aveam de ce să mă plîng şi nu aş fi vrut niciodată să am vreun motiv. Dar acum, sincer, parcă am obosit puţin. La 22 de ani.

Puzzle.

E un fel de leapşă. Primesc, ţin, fug cu ea în mînă pînă cînd nu mai rezist, nu mai suport şi apoi dau mai departe să nu se piardă, să nu se uite. Fiecare persoană care mi-a ieşit în cale mi-a pasat cîte ceva, mi-a transmis cîte un lucru pentru ca mai apoi să încerc să fac un soi de testimonial pentru cei care mă vor cunoaşte. 

În final, îmi dau seama că ajungem să fim un mozaic colorat, unde, dacă ne uităm mai atent, îi vedem pe toţi cei care ne-au influenţat viaţa. Unele piese au forme concave, altele nu au decît un singur colţ şi-s  puse într-un con de umbră. Acum, nu trebuie decît să avem grijă să ne păstrăm acest puzzle, să îl lipim şi să nu mai lăsăm pe nimeni să ne separe.

Trebuie să vedem cine rezistă mai mult.  

Mai bun decît youtube

- nume: www.220.ro. E o variantă romanescă, mult mai organizată a youtube.com , categoriile sînt mai bine organizate şi mult mai diverse. Ai de la „Animale”, „Desene animate”, „Familia, casă, copii” pînă la  „Interzis la birou”. Ultima categorie să zicem că sînt sfaturi despre „Aşa nu la servici”. Nu de alta, dar devii penibil, plus că te poate vedea o ţară întreagă

- dacă nu ştii la ce să te uiţi, poţi să iei la rînd recomandările făcute de cei care se ocupă de site

- găseşti sezoanele complete din desenele „Family Guy”, „The Simpsons” sau  din serialele „Ghost Adventures”. Sînt numeroase documentare preluate de la diverse canale Tv şi numeroase filmuleţe de scurt metraj, devenite deja celebre.

- punct forte: „Aiurea pe net”. Mai exact, Iluzia, o rîrîită simpatică, face o cronică la tot ce găseşte pe internet, de la filme pînă la videoclipurile stupide din muzică.  Emisiunile sînt de numai două minute şi nici nu te plictiseşte.

- Zara-i online. Nu firma de haine, ci prezentatorul Mircea Zara. E un mic rezumat al ştirilor pe care el le prezintă pe canalul Tv Music Channel

- sugestii proprii: vezi serialul „O lume nebună”, „Poziţii de dormit” sau ascultă piesele din „playlistul” oferit de ei. 

Unchiul din America

Timp de 27 de ani a servit regimul lui Nicolae Ceauşescu. A fost unul dintre cele mai importante persoane din spatele serviciilor comuniste care a ajutat la dezvoltarea spionajului. A plecat în America fără să îşi ia nimic pe el, lăsînd în urmă viaţa şi familia. Din 1978, generalul Ion Mihai Pacepa şi-a întors armele împotriva comunismului din Rom=nia, el fiind considerat unul dintre cei care au ajutat la distrugerea imaginiii conducătorului de la Bucureşti. În cartea „Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa”, Lucia Hossu Longin prezintă interviul pe care i l-a luat acestuia, după o călătorie în Miami, Florida.

Vreme de trei zile, autoarea a înregistrat 21 de ore, reuşind să refacă cariera generalului, înainte şi după momentul în care a renunţat la serviciile lui Ceauşescu. Cu o memorie perfectă chiar şi la cei 80 de ani, Pacepa descrie cu lux de amănunte momentul în care a părăsit Departamentul de Informaţii Externe. „Din păcate, multe din cadrele ei au devenit hoţi de profesie, nu ofiţeri meniţi să recruteze oameni potriviţi pentru activitatea de spionaj. Caracterul dezgustător, lipsa de loialitate şi coruptibilitatea majorităţii subalternilor mei au fost alte motive pentru care am decis să iau viaţa de la capăt”, mărturiseşte dumnealui în carte.

Pentru această întrunire, Hossu s-a pregătit timp de un an, a consultat documentele de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Statului, iar cel care a ajutat-o, într-un final pentru a fost omul de ştiinţă, Constantin Răuţă. 

După 31 de ani de cînd este în SUA, timp în care şi-a construit o nouă identitate şi o nouă viaţă, Pacepa reuşeşte să redevină, după cum mărturiseşte şi autoarea cărţii, generalul fostei Direcţii a IV – a de contraspionaj. 

Caritate. web 2.0 

Creşterea influenţei mediului online a dus la schimbarea paradigmelor socio – culturale. Accesul la internet a devenit din ce în ce mai accesibil pentru toate categoriile sociale, iar informaţia poate ajunge mult mai repede la receptorii finali. Finalmente, acest trafic liber (lesne şi dezorganizat şi haotic) dă posibilitatea tuturor internauţilor  să participe la creionare şi formarea noilor caracteristici ale generaţiei actuale.

Mediul online a devenit un adevărat perfomer în ceea ce dinamica socială (indiferent de e naţională, locală sau mondială) iar cei care reuşesc să se distingă în acest amalgam, devenind persoane influente, sînt folosiţi de toate industriile pentru a putea promova produsul acestora şi în spaţiul virtual. Mergînd pe această idee, putem să spunem că noile vedete ale onlineului sînt folosite în tot soiul de campanii pentru a putea transmite mesajul dorit şi utilizatorilor de internet.

Pentru a înţelege mai bine acest lucru, unul din exemple ar fi şi dezvoltarea strategiilor ONG-urilor în acest spaţiu.  Întrucît mesajul acesto organizaţii poate fi perceput mai uşor atît timp cît el este transmis de un performer , avînd în vedere şi faptul că el îl poate duce mai departe, într-o manieră cît mai personală care să aibă şi finaltatea dorită.

Mihnea Măruţă, jurnalist (fost redactor – şef la Cotidianul), face parte din această categorie şi a făcut parte din echipa care a promovat una din campaniile umanitare care a făcut furori în ultima vreme.

El a susţinut Asociaţia „Inima Copiilor” şi campania acestora de înfiinţare a primului departament de chirurgie cardiacă pentru copii. Cum s-a implicat acesta? în primul rînd a postat banner-ul electronic pe pagina sa, iar ulterior a scris cîteva texte cu referire la această campanie. Ce-i drept, feedback-ul nu poate fi urmărit decît în timp, iar răspunsul final – se merită sau nu să apelezi la un performer online – nu-l poate da decît organizatorul întregii campanii.

Ei bine, şi se pare că a meritat. În momentul de faţă ONG-ul a strîns peste 300 000 de dolari – necesari construcţiei acestui departament – şi reacţia populaţiei a fost peste aşteptări, mărturişeşte atît Măruţă, cît şi cei la „Inima Copiilor”.

Jurnalistul a vorbit mai întîi despre această campanie în urmă cu un an de zile. După cum mărturiseşte chiar el, a fost un act benevol – din proprie iniţiativă - iar ulterior a şi scris despre dorinţa acestui ONG. Acum a reuşit să facă şi un sum up la această iniţiativă. Se declară şi el însuşi mulţumit de rezultat. Pentru cititorii săi a şi luat un interviu  preşedintelui asociaţiei, vorbind despre această campanie.

Măruţă a reuşit să atragă atenţia asupra acestei acţiuni, şi-a folosit know – how-ul eficient şi a adus un plus de seriozitate campaniei prin alăturarea numelui său.

“Într-un singur an, câţiva oameni inimoşi au reuşit să mobilizeze peste 320.000 de români, să obţină sprijinul Guvernului şi să dea viaţă unei idei care va salva, de acum înainte, mii de vieţi.

Vi se pare puţin?”

Oase leneşe

După poveştile fantastice de genul „Stăpînul Inelelor” sau sf-ul „District 9”, Peter Jackson încearcă să reia legătura cu forţele paranormale şi a venit pe marele ecrane cu „Lovely Bones”. O combinaţie între serialul „Criminal minds” şi „Medium”, producţia doreşte să pună pe aceeaşi peliculă atît trăirile unei drame, cît şi scenele incredibile dintr-un aşa zis tărîm aflat între Rai şi Iad.

La baza producţiei a stat romanul cu acelaşi nume al scriitoarei Alice Sebold din 2002, un adevărat bestseller pentru publicul american. Din păcate, controversele pe care le-a ridicat această carte nu au dus şi la o imagine pozitivă, în final, asupra ecranizării.

Senzaţional! “Degeaba”

Cu replica „Numele este Suzye şi aveam 14 ai cînd am fost omorîtă pe data de 6 decembrie 1973” de la începutul filmului, scenaristul doreşte să acapareze publicul chiar de la bun început. În timp ce mergea spre casă, fata este prinsă de unul din vecinii săi şi este dusă într-un beci construit pe o parcelă de teren unde ulterior este omorîtă. Trezindu-se într-un tărîm fantastic, aceasta încearcă să ia legătura cu familia ei pentru a le putea spune cine este criminal.

Din punct de vedere al efectelor speciale, pelicula este realizată perfect. De la scene ce par a fi rupte din tablourile lui Dali, pînă la folosirea unor culori pline de viaţă, Jackson a reuşit să creioneze o nouă versiune asupra lumii de dincolo.Însă în ceea ce priveşte prezentarea „lumii reale”, se pare regizorul a fost mult prea leneş ca să lucreze la construirea dramei familiei Samson şi a lăsat să se vadă mai mult „fantasticul”.

Jackson şi dramele sale

Disparţia fetiţei a afectat fiecare membru într-un mod diferit. Dacă tatăl  - interpretat de Mark Wahlberg - devine paranoic şi nu mai reuşeşte să treacă espre situaţie, mama (Rachel Weisz) preferă să să refugieze la o fermă unde va culege struguri. Cît despre copii, aceştia sînt crescuţi de bunica, interpretată de Susan Sarandon.

Înţeleg că acţiunea se petrece în anii ’70, cînd fumatul era semn al rebeliunii, dar nu a fost cadru în care actriţa să nu apară pufăind din ţigară şi se vedea că nu este o fumătoare cu vechime.

Filmul s-a lăsat aşteptat îndeajuns, însă se pare că degeaba. Jackson nu reuşeşte să sintezeze pe aceeaşi peliculă mai multe emoţii, iar pasiunea lui pentru a scoate în evidenţă trăirile extreme nu duc decît la un oarecare patetism.

Unde mai pui că şi coloana sonoră aduce un aer auster şi fantastic pe deasupra întregii producţii. Cocteau Twins nu se potrivesc deloc cu stilul  Brian Eno, iar trecerea de la un gen la altul a fost cît se poate de nefericită.

…

Nu este cea mai bună creaţie a lui Jackson, dar sper să fie cea mai proastă. La urma urmei, vorbim de un film oarecare făcut cu un buget foarte mare, o producţie autentică de la Hollywood. Nu trebuie să te facă să gîndeşti foarte mult după ce se termină. Doar sînt atîtea filme care a apar în SUA.

“Lovely bones” - 2009

Regizor: Peter Jackson

Actori: Rachel Weisz, Mark Wahlberg, Stanley Tucci, Susan Sarandon

Locul al III - lea: Online-ul

Online-ul e pe locul trei, nu zic că ar fi şi ultimul, dar nu i-aş spune nici primul în topul credibilităţii. Nu de alta, dar încă mai aştept o oarecare profesionalizare din partea site-urilor şi să mai capete puţină „tradiţie”. Am încredere în Mediafax sau Agerpress, dar uneori şi cotidianul.ro a dat-o în bară serios. Mulţumesc bloggerilor, dar încă nu le iau toate gîndurile şi frazele pseudointeligente drept subiect de ştire. Ştiu că Zoso e bun, dar nu a înlocuit hotnews.ro pentru mine. În plus, sînt o sumedenie de site-uri care preiau informaţia ca într-un joc de domino. Nu mă miră astfel că o gafă de la o agenţie poate ajunge pînă la un site de ştiri pentru diaspora românească. Ce să-i facem cînd acordăm prea multă atenţie acestora.

Sînt o sursă utilă de informare, dar încă nu au devenit UNICA sursă de informare. În plus, unde mai e acel zgomot al foşnăitului de ziar? Nu vreau să mă trezesc numai cu click-uri de acum înainte.

Locul al II - lea: Televiziunea

Cît despre televiziune, într-adevăr mai spun şi ei lucrurilor pe şleau – sînt veridici.  Dar acum depinde şi la postul la care te uiţi. Nu că ştirile ar fi o sesiune de recitaluri artistice (erotico – violente, precum cele de la ora cinci), dar adesea subiectele îşi au importanţa mărită artificial numai pentru a avea o audienţă mai mare. Iar după scandalul de demult de la Antena 2, cînd reporterii unei emisiuni au greşit banner-ul cu Mihaela Rădulescu, îmi dau seama unde poate ajunge profesionalismul astăzi – ştiaţi că Geoană a fost la un moment dat şi preşedinte? – tot de dragul audienţei.